Vanitas Bestialis


2022 June 21 - July 10, Bucharest

Marius Tănăsescu,
Genu Berlo,
Mihai Chițu, 
Călin Vasilescu

 Georges Didi-Huberman wrote that images are acts, and not merely decorative objects or fantasies. To create an image does not simply mean illustrating an idea or capturing a reality, but rather acting upon reality and constructing an idea.
The many interpretations of vanity have had a long history in painting. Vanitas paintings emerged as a distinct genre in the 17th century in the Netherlands, within the Leiden school. Since Protestantism prohibited the representation of human figures in religious or moral paintings, artists such as David Bailly, and later in France Philippe de Champaigne, translated the vanity of existence into still-lifes composed of symbolic objects.
 But what if, instead of the human skull in Philippe de Champaigne’s Vanitas, it had been replaced by a dog’s skull, or the skeleton of a fish? Or what if the three shepherds and the woman in Nicolas Poussin’s famous painting Et in Arcadia Ego were animals instead? Imagine, for instance, three monkeys and a meerkat, reading with astonishment and deep reverence the epitaph on the tomb: Et in Arcadia ego! (“remember that you will die”). A memento mori that becomes subtly pejorative.

At first glance, all this seems to drift toward something almost ridiculous—comic, even grotesque. Yet perhaps such images can still carry ideas. Can the idea of an anthropology of the image be transformed into a zoology of the image without collapsing into a vanitas derisoria? Pushing the question even further: can an animal also be a zôon politikon?
— Marius Tănăsescu Georges Didi-Huberman scria că imaginile sunt acte și nu doar obiecte decorative sau fantasme. A fabrica o imagine, nu înseamnă a ilustra o idee sau a surprinde o realitate, ci a acționa asupra realității și a construi o idee.

Au făcut o lunga cariera diversele interpretări ale vanității în istoria picturii. Tablourile de vanitas au apărut, ca gen propriu, în secolul XVII, în Olanda, în școala de la Leyden. Protestantismul interzicând reprezentarea umană în tablourile religioase sau morale, pictori ca David Bailly și apoi în Franța, Philippe de Champaigne, au tradus vanitea existenței prin naturi moarte cu obiecte simbolice. Dar, cum ar fi fost ca în locul craniului uman din natura moartă al lui Philippe de Champaigne din tabloul Vanité (1671) să fie înlocuit cu un craniu de câine sau cu un schelet de pește? Sau cum ar fi fost daca cei trei păstori și femeia dintr-un celebru tablou al lui Nicolas Poussin erau animale? De exemplu, trei maimuțe și o suricată ... care să citească uimiți, cu profundă venerație epitaful de pe mormânt „Et în Arcadia ego!”(amintește-ți că vei muri). Un memento mori care devine ușor pejorativ.

Evident, toate acestea par să curgă înspre un derizoriu mai degrabă comic și grotesc. Dar poate că acest tip de imagini sunt totuși purtătoare de idei. Ideea unei antropologii a imaginii poate fi convertita într-o zôonlogie a imaginii fără a cădea în vanitas derisorius? Mergând și mai departe, un animal poate să fie un zôon politikon?